La început a fost durerea…

“I am sorry to be the one to tell you, but your children are autistic.” (trad. rom. = Îmi pare rău că trebuie să vă spun eu asta, dar copiii dumneavoastră au autism)”.

Eram în stare interioară de imponderabilitate, vorbele doamnei din fața mea ajungeau de departe la mine.

AUTISM! Nu cunoșteam pe nimeni cu care să pot vorbi despre asta, care să îmi dea speranța că
băieții mei o să fie bine.

Ceea ce ii făcea pe copiii mei diferiți față de ceilalți avea în sfârșit un nume. Acum nu trebuie decât să citesc despre asta și să găsim soluții. Totuși, de ce nu mi-a spus nimeni dintre români asta, au trecut aproape doi ani de când întreb ce se întâmplă cu ei: nu vorbesc, nu se joacă cu ceilalți copii, sunt mereu preocupați și parcă stau pe gânduri. Au totuși doar 3 ani! La ce se poate gândi atâta un copil de 3 ani?

Doamna vorbea în continuare:” Nu vă speriați, toți avem un pic de autism, o să fie bine dacă
începeți terapia din timp. Vă las niște materiale să lucrați cu ele.”

Mi-a întins o cutie. O deschid. Înăuntru erau niște imagini cu diverse obiecte. Mi-a arătat cum trebuie împerecheate de copii: șiret cu gheată, pasta de dinți cu periuța de dinți… Nu o mai auzeam, nu mă puteam concentra la nimic. Vroiam să plece toți, să îmi iau copii în brațe și să fug. Dar unde să fug? Nici măcar „acasă” nu aveam. Și apoi, băieții mei nu mă lăsau întotdeauna să ii iau în brațe…

Așa că gata, o să îmi plâng de milă altă dată, acum băieții mei depind de mine. Nu e timp de pierdut, trece timpul degeaba din viața lor.

Totuși, e nevoie de bani pentru terapia asta de care spune doamna. Iar eu nu îi am. Deci, cu ce să
încep?

A fost clipa în care Bunul Dumnezeu, pe care atunci nu îl cunoșteam așa cum îl cunosc acum, m-a luat de mână și m-a dus pe cale, ne-a adus laolaltă pe noi, un grup de părinți care nu am vrut să acceptăm că pentru copiii noștri nu se mai poate face nimic.

La început ne întâlneam și ne împărtășeam din experiențele noastre, ne adunam pe unde găseam un loc, invitam medici sau psihologi să discutăm cu ei ca să înțelegem ce este autismul, dacă sunt copii care l-au învins… În țară nu aveam multe exemple de bună practică, am început să caut pe internet, să aflu că sunt la București terapeuți școliți în Anglia sau Statele Unite. Am dat înapoi când am aflat că terapia lunară costa 3000 euro pentru un copil. Cifră astronomică pentru noi. Am căutat un alt drum.

Din nou, Bunul Dumnezeu nu ne-a lăsat. Într-o primăvara când desfășuram cu părinții o campanie de conștientizare asupra autismului, de cortul nostru de pe str. Diaconu Coresi s-a apropiat o doamnă și a cerut un pliant. M-a sunat câteva zile mai târziu. Era brașoveancă, stabilită în Olanda

la Amsterdam, conducea o fundație pentru copiii din România. Vroia să ne viziteze, mai stătea câteva zile în Brașov. Era în primăvara anului 2008, de câteva zile ni se permisese accesul în spațiul fostei Școli Generale nr. 24, la etajul I, pentru a începe amenajarea unui centru pentru copiii noștri. Era prima mână întinsă nouă de către Primăria Municipiului Brașov. Am invitat-o la noi a doua zi. Ne întâlneam atunci toți părinții să facem curățenie. Doamna a venit și ne-am cunoscut. Loredana Mavrodin, împreună cu colegul său Hubb Drent. De atunci a devenit împreună cu colegii săi de la Fundația For Children, ajutorul nostru. Datorită lor am cunoscut-o pe Michelle Younghusband, terapeut ABA din Australia. A venit la Brașov în vara următoare și a stat două săptămâni, ne-a învățat cum să ne ajutăm copii, a instruit voluntari de la centru cum să lucreze cu copii.

Apoi am întâlnit-o pe Ioana Serb și pe Sue Jennings care ne-au introdus în tainele Terapiei prin Joc și Dramaterapiei. Cu bani de la Consiliul Județean Brașov am instruit 4 terapeuți în această terapie pentru a lucra cu copiii noștri.

Brașovenii au aflat de noi în timp și ajutoarele au început să vină, pentru a pune pe picioare primul centru pentru terapie și intervenție specializată în autism, ADHD, Sindrom Down și tulburări asociate.

Sunt sigură că toți cei care aveți copii cu autism ați trecut prin șocul inițial, al aflării diagnosticului copilului vostru. Ați avut clipa voastră de deznădejde, de panică, de neputință. Numai cineva care a trăit asta poate înțelege. Dar dragii mei, acum avem și speranța și nădejdea. Pentru că acum avem Centrul de Terapie al Asociației Copiii de Cristal!

Gabriela Plopeanu, președintele Asociației „Copiii de Cristal”